Arhive etichetă: mentalitate

Suntem născuţi să fim manipulaţi

Despre campania de promovare a celor de la Coca-Cola cu marşul moşilor, numai de bine. Adică nu e uşor să strângi 4000 de oameni, să-i îmbraci într-un costum de moş crăciun, să le mai pui şi un sac în spate după care să-i pui să umble pe stradă, toatea astea fără să îi plăteşti şi fără să te chinui să îi găseşti

Dar mi-e milă de acei oameni care chiar participă de bună voie la asemenea campanii. Eu spre exemplu am aflat de chestia din nişte massuri care circulau prin lista mea de messenger, adică printre oameni de maxim 18-20 de ani care învaţă într-un liceu de elită din Bucureşti (aşa ziceau oamenii ăia care vorbesc la începutul şi sfârşitul anului şcolar) şi care se presupun a fi viitorul ţării ăsteia

Eu unul nu aş putea şi nici nu înţeleg de ce participă oamenii la asemenea activităţi care implică apartenenţa la un grup. Spre exemplu la marşul poponarilor nu m-aş fi dus nici dacă aş fi fost gay şi oricât de mult mi-aş fi dorit să dau cu pietre în ei nu m-am obosit, pentru simplul fapt că activitatea respectivă nu îmi aduce nici un beneficiu (da, sunt sătul de mizeriile alea ipocrite de genul nu fii egoist, pune-i pe ceilalţi mai presus de tine etcetera, etcetera) Consider că am lucruri mai importante de făcut decât să mărşăluiesc prin frig, indiferent care ar fi pretextul (bine, nu am lucruri mai importante de făcut dar nu ştie nimeni chestia asta) cu atât mai mult cu cât activitatea respectivă e sponsorizată de o firmă care urmăreşteîn cele din urmă maximizarea profitului. Aş simţi că muncesc gratis şi că sunt masă de manevră

Explicaţia pentru care oamenii se duc totuşi să fie îmbrăcaţi în nişte costume penibile şi să umble de cretini prin oraş, e una cât se poate de simplă. Se numeşte spirit de turmă

Pentru că noi ne-am născut şi am fost educaţi să nu facem nimic de capul nostru, după principiul lasă-l pe altu’ să încerce înaintea ta, ca să nu te dai tu cu capul aşa că simţim nevoia să nu fim cei care iau o anume iniţiativă ci să trecem neobservaţi într-o turmă. Indiferent că e vorba de serviciu, timp liber sau orice altă activitate din viaţa noastră trebui să facem ce fac şi ceilalţi ca nu cumva să fim mai prejos sau să ratăm o oportunitate.

Pentru că suntem un popor de îndoctrinaţi căruia îi place să fie manipulat de la vârste extrem de fragede

Anunțuri

E piţipoancă (aka n-am şanse s-o fut)

Eu mă simt uşor (mai mult) agasat de cuvântul piţipoancă aruncat la întâmplare în încercarea de a da unei femei un atribut care să o facă să pară mult inferioară aceluia care o categoriseşte drept piţi

Sunt de acord că site-ul pitzipoanca.org face furori, însă mi se pare de-a dreptul penibil să aruncăm cu apelativul ăsta în orice femeie care arată cât de cât bine şi care eventual îşi mai face şi nişte poze. Spre exemplu însemnarea asta despre duduia care a fost înjurată de Adi Despot care se intitulează sugestiv „Piţipoanca Alexandra Avram… etc” mi se pare absolut stupidă şi fără sens (fără să am absolut nimic cu autorul blogului, pe care de altfel îl citesc) pentru că nu am înţeles de ce e piţipoancă respectiva duduie. Pentru că are cont de haifaiv? Pentru că are poze în chiloţi?

Mă îndoiesc că astea sunt motivele, însă mai nou observ că fenomenul strugurilor care sunt acri (din fabula aia cu vulpea) se manifestă când e vorba de femei prin e piţipoancă. Hai să fim serioşi acum, câţi dintre cei care folosesc excesiv cuvântul ăsta au avut măcar o dată în viaţă o femeie care să se apropie cât de cât de felul în care arată respectiva Alexandra Avram? Sau ca să luăm exemple chiar de la sursă, câţi dintre bărbaţii care îşi permit să numească o femeie piţipoancă au avut o femeie care să arate ca astea, ca asta sau chiar ca asta? Nu că aş fi avut eu, însă n-ar fi frumos să nu mai fim ipocriţi şi să nu mai încercăm să ne dăm superiori femeilor pe care n-avem şanse să le futem?

Aşadar, descoperirea

N-am mai vorbit de mult despre femei, deşi practic aşa am început blogul ăsta. Şi nu m-am oprit din dezbaterea subiectului pentru că am realizat că e practic imposibil şi stupid să încerci să le înţelegi, ci mai degrabă pentru că am considerat că nu interesează pe nimeni relaţia mea cu mâna dreaptă. Iar faptul că am redeschis subiectul nu înseamnă că s-a schimbat în vreun fel situaţia, ci pur şi simplu am avut o revelaţie în timp ce stăteam cu un deget în cur şi mă gândeam la univers

Să revenim aşadar la marea mea problemă. Să zicem că la un moment dat eşti prost şi ajungi să ţii la o duduie. Băi şi ajungi să ţii la ea rău de tot. Ei bine, mie nu mi-a ieşit niciodată faza asta. Adică, e drept că n-am păţit-o decât de vreo două ori dar niciodată nu mi-a ieşit faza. Pur şi simplu duduia respectivă n-a vrut.

Problema

Aşadar să o luăm logic şi cronologic. Ca să ţii la ea trebuie să o cunoşti, mai apoi începi să te porţi frumos cu respectiva tocmai pentru a îi arăta cât de mult o preţuieşti, încerci să ai grijă la ce îi spui tocmai în ideea de a nu părea tâmpit în faţa ei, motiv pentru care nu prea mai zici mare lucru şi nu mai eşti tu însuţi.

Descoperirea

Aşadar se duce dracu absolut orice urmă de naturaleţe, simţ al umorului sau orice trăsătură care le place femeilor şi pe care ar fi putut-o aprecia la tine. Aici e problema, pentru că niciodată nu vei fi în stare s-o convingi pe respectiva duduie că tu de fapt nu eşti chiar aşa, practic neavând absolut nici o şansă la ea

Soluţia

Evident că el mai înţelept lucru ar fi să nu ţi se pună pe nici o duduie ca să nu ajungi la mâna creaturilor malefice denumite femei, care fac tot posibilul să se joace cât mai mult şi să manipuleze de fiecare dată când simt mirosul simpatiei emisă de orice agarici dispus să sacrifice tot ce are pentru ele. Din păcate nu merge, aşa că nam altă soluţie mai bună în afară de căutarea unor femele disponibile pentru copulaţie pe stradă. Unde îţi permiţi să o iei puţin la mişto, să te dai interesant să pari încrezător, pentru că nu te cunoaşte şi nu are ce să ţi se întâmple…

Deci, descoperirea îmi aparţine deşi are ca sursă de inspiraţie discuţia cu o fiinţă umană de sex feminin, despre care tind să cred că are aceleaşi apucături despre care am vorbit mai sus.

P.S: Sunt foarte mândru de descoperirea mea deşi realizez că mi-a luat ceva vreme să mă prind


P.P.S: Incoerenţa e însemnării e dată probabil de starea avansată de oboseală şi de enervare, însă mi-e prea lene să o recitesc

De ce eu?

Sunt pur şi simplu exasperat de ritmul în care telefonul meu poate să sune… ce-i drept nu sunt extrem de căutat, însă avnd în vedere faptul că sunt de profesie elev, iar 80% dintre cei care mă caută prin intermediul telefonului mobil nu au o sursă de venit care să le permită să îşi plătească factura telefonică, mi se pare chiar enervant să primesc o medie de 10 mesaje pe zi şi cam tot atâtea apeluri.  Indiferent de oră, indiferent de ce fac, în principiu când sunt mai ocupat sau n-am chef de aşa ceva, telefonul meu chiţăie…

De ce oare e nevoie ca oamenii care nu fac afaceri importante să aibă telefoane mobile, n-am înţele nici până în ziua de azi. La ce ne ajută? De ce trebuie să avem neapărat zi de zi cu noi, alături de acte, portofel şi bani acel aparat care nu e în stre să facă nimic altceva în afară de a ne deranja cu cele mai neimportante nimicuri?

Oare cum reuşeau oamenii pe vremuri să trăiască fără telefoane mobile? Aveau telefonul fix, stabileau ce aveau de stabilit la telefon şi cu asta basta, cuvântul era cuvânt. Bănuiesc că oamenii erau mult mai serioşi pentru că nu puteau contramanda o întâlnire prin telefonul mobil. Dar asta e deja altă discuţie.

Ideea e că nu pricep ce pot avea nişte puşti de liceu de vorbit la telefon în asemenea cantităţi. Spre exemplu eu am un abonament de vreo 50 de minute gratuite şi vreo 100 de SMS-uri care se duc în primele câteva zile după data facturării. Şi n-am nu ştiu ce pizdă cu care să vorbesc mizerii la telefon zi şi noapte, iar afacerile mele se rezumă la “ce faci mă, vii azi la şcoală?”

O să încerc însă ca de mâine să nu îmi mai iau telefonul după mine la şcoală. Să văd cum rezist şi să văd dacă reuşesc să fiu mai puţin irascibil decât după ce primesc 3 mesaje consecutive de la Vodafone în care sunt anunţat că pot să câştig nu ştiu ce maşină… să vedem ce iese

Scârbă

Ţi-a fost vreodată scârbă de tine şi de ceea ce eşti în stare să faci, să crezi, să gândeşti, să simţi?! Toate la un loc!

Ei bine, mie da! Si e chiar deprimant!

Lucrează copilul la calculator

Acum câteva zile vine maică-mea la mine şi îmi zice că s-a stricat calculatorul copilului de 11 ani al unei prietene şi mă roagă să îi fac ceva dacă mă pricep. Evident că am întrebat ce s-a întâmplat, iar răspunsul a fost clar şi previzibil „Îi apar pe ecran nişte virus alerturi în timp ce lucrează” Bun, ajung să vorbesc şi cu maică-sa care îmi zice pe un ton foarte speriat „Lucra gigel la calculator şi au început să îi apară alertelea alea pe ecran”

Normal că m-am dat lovit, că doar nu stateam să îmi pierd frumuseţe de sâmbătă formatând calculatorul unui puşti de 11 ani obsedat de pornografie. Plus că mi se pare mizeria maximă, pentru că niciodată nu primeşti bani de la cunoscuţi şi nici nu poţi să le ceri nimic că doar sunt cunoscuţi…

Oricum, mă revoltă naivitatea părinţilor care le cumpără copiilor calculatoare ca să „înveţe să lucreze” , iar în eventualitatea în care le bagă şi un fir de net, micuţii lucrează instant pe redtube, yahoo şi hi5. Nu zic, că şi eu aveam scuza asta cu proiectul la nu ştiu ce materie, însă eu am primit PC-ul de-abia după ce am terminat clasa a 8-a şi am terminat cu examenele şi acum înclin să cred că a fost o decizie înţeleaptă de-a părinţilor mei. Plus că ai mei n-au avut niciodata impresia că eu fac ceva productiv în nopţile pierdute pe net

Dar stau şi mă întreb, oare câtă minte să ai să crezi că un ciumpilitic de până în 14 ani poate face ceva productiv sau măcar util la calculator, d-apoi să mai şi zici în gura mare că lucrează

Nu vreau să îmi cer scuze

Că tot a fost azi prima zi de eliminare şi am dat cu mătura prin curtea şcolii, m-am uitat după femei şi aşa mai departe, am avut timp să mă gândesc la ceva interesant de scris pe blog. Evident că n-am găsit nimic, aşa că azi vorbesc despre mine şi principiile mele

Eu sunt genul de om care renunţă la principii cu prima ocazie când poate obţine un avantaj. Pentru că eu sunt cea mai importantă persoană din lume pentru mine şi pentru că oricât ar încerca unii să ne mintă, principiile nu ţin de foame

Însă când nu pot obţine nici un avantaj nu renunţ pentru nimic în lume la convingerile mele. Şi aşa ajungem la cerutul scuzelor. Ai mei îmi sugerează să mă duc la directorul unităţii de învăţământ şi să îmi cer scuze, alături de vrăjeală dinaia ieftină de clasa întâi. NU!

Cred că am greşit şi trebuie să plătesc. Dacă e sau nu corectă pedeapsa nici nu mă interesează, pentru că oricum nu o să schimb nimic. Nu o să îmi cer scuze pentru că un gardian s-a hotărât să fie autoritar cu 1 metru înaintea ieşirii din şcoală şi nici nu o să îmi cer scuze că n-am vrut să îi dau respectivului gardian 50.000 ca să mă lase dracului în pace să îmi văd de treaba mea.

Şi nu e vorba doar de chestia asta, însă nu mi-am cerut niciodată scuze după ce cineva m-a făcut să plătesc pentru că am greşit

Refuz să mă umilesc atâta vreme cât nu am greşit decât faţă de mine (pentru că n-am fost suficient de precaut) şi atâta vreme cât plătesc pentru greşelile mele. Plus că nu sunt cerşetor ca să cer ceva cuiva. Cu atât mai mult scuze…