Arhive etichetă: mentalitate

Români și mașini de spălat

Washing machine

În general evit să scriu despre familia mea sau oamenii care mă înconjoară într-o manieră activă. Prefer să scriu despre mine și despre ce cuvinte incredibil de mișto pot să folosesc. Sau despre faptul că mi-a zis un coleg care mă citește că se vede că-s rupt în gură la modul rastafarian. Subtil sau ce?

Până azi. Pe la un 8:30 – 9:00 părinții mei mutau mașina de spălat din baie, până pe hol. Mâine le vine noua mașină de spălat, iar nefericiții care vor căra noua mașină de spălat până la etajul 7,  apoi până la mine în baie vor avea neșansa de a lua mașina veche  cu ei, înapoi la parter, apoi în camionul lor și înapoi la sediu. Buyback, ceva de genul. Nu sunt la curent cu metodele de promovare a vânzărilor practicate de vânzătorii de mașini de spălat. De fapt, nu știu să pornesc una.

Am deschis subiectul pentru că, mai spun o dată, părinții mei trăgeau duminică dimineața de o mașină de spălat. Motivul: să nu fie murdar sub mașină când vin oamenii ăia s-o ia. Ce or să zică, „uite-i și p-ăștia de când n-au mai făcut curat”

Mi s-a părut amuzant și neobișnuit, poate un pic socialist. În special pentru că nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș avea nevoie de aprobare din partea oamenilor care cară mașini de spălat, cu atât mai mult că aș da doi bani pe părerea lor.

Mie mi s-a părut absurd. Părinților mei, nu. Tu ce crezi, are vreun rost să te zbați pentru aprobarea unor oameni pe care, cel mai probabil n-o să-i mai vezi niciodată? Te rog să răspunzi la sondajul de mai jos. Numai bine!

Afișele cu morți

A mai observat cineva că e la modă în București să-ți lipești afișe cu poza unui decedat și textul „Nu te vom uita niciodată” sau alte asemenea urări funerare? Și nu, nu e vorba doar de loganiști (deși flerul meu de sociolog îmi spune că de la ei a început totul) ci și de mașini mai răsărite. Aseară am văzut un Range cu asemenea afiș lipit pe geam.

Îmi și imaginez discuția între doi proprietari de mașini de genul:

-Frate, al tău de când e?
-Din ’42.
-Ai pus ceva pe el?
-Reumatismul era standard, da’ hemipareza e de la mine!

Cam ce ar putea să motiveze pe cineva să se laude cu morții pe stradă? Sau de ce ar fi cineva interesat de respectivul răposat?

Exemplul suprem de bagpulism

Azi, după prânz, pe peronul stației de metrou Piața Unirii 1, un individ cu o privire apăsată caută nervos ceva în buzunarul interior al sacoului negru. În cele din urmă renunță și cotrobăie în buzunarul paltonului. Găsește și scoate un pachet de țigări. Avea și o brichetă metalică, tot în pachet.

Își înfige țigara între buze și în următoarea secundă o aprinde și pune bricheta înapoi în pachet. Pe peron. Așteptând metroul.

Îmi place să cred că gestul era unul de răzvrătire împotriva cuiva și că nu era doar prost.

De ce încerc să renunț la messenger

 

Yahoo! symbol design

Image via Wikipedia

 

Nu că ăsta ar fi un scop în sine, însă de când m-am hotărât să măresc proporția timpului pe care îl petrec discutând cu oamenii față în față, limitarea conversațiilor mijlocite de diverse dispozitive sau rețele sociale mi se pare o urmare firească.

Încerc să stau față în față cu un om pentru că pot obține mult mai multă satisfacție atunci când îi transmit emoțiile pe care vreau să le transmit și când văd că interlocutorul îmi zâmbește, deși discuția nu are nimic amuzant. Cum să refuzi provocării de a îți potrivi tonul vocii întocmai cu tema discuției și cu opinia pe care vrei să i-o insufli celui care te ascultă, cum să-l faci curios, să te joci cu ego-ul lui doar ca să obții ce vrei. E un întreg proces, un joc, un sport, o îndemânare să poți discuta cu oamenii fără ca starea ta să se schimbe și să-i poți face și pe ei să simtă ceea ce simți și tu.

Messengerul se pornește doar dacă trebuie să trimit un fișier cuiva rapid, la telefon se vorbește scurt iar dacă nu sunt singur sau sunt în metrou e foarte probabil să nu răspund de loc. Caut când vreau pe cine vreau și de-asta încerc să limitez numărul interacțiunilor Non-Face to face: sunt în control.

Avantaje: Într-o lume în care tendința oamenilor e de multi-tasking, vei fi printre puținii oameni care pun preț pe vorbe, vei fi mult mai greu de mințit și vei câștiga un oarecare avantaj social în fața celora care se lasă duși de val în ceea ce unii numesc era digitală.


Farmaciștii

De multe ori am senzația că doctorii sunt puși acolo de ochii lumii, doar ca să îi ajute pe farmaciști când aceștia din urmă au prea multe pe cap. Și culmea e că senzația asta mă apucă doar când intru într-o farmacie. De exemplu, de câte ori nu vi s-a întâmplat să mergeți cu rețeta în dinți, eventual cu vreunul dintre cele patru membre în punguță să vă luați medicamentele prescrise, ca să aflați cu stupoare că de pe toată lista, doamna farmacistă nu vă poate oferi decât aspirina. Restul medicamentelor nu sunt în stoc, dar ce noroc pe tine, au unele mult mai bune. Mai scumpe ce-i drept, dar ce nu face omul pentru sănătatea lui?

Altă chestie mișto care mi s-a întâmplat în farmacii era pe vremea când intenționam să mă automutilez stil Van Gogh. Nu voiam să îmi tai urechea, ci sătul de incompetența unui dermatolog de la Colentina care nu a reușit să vadă un chist sebaceu din spatele lobului urechii mele, mă decisesem să profit de faptul că am văzut toate cele 6 sezoane din House MD și să mă operez singur acasă.

Planul meu a mers până m-am lovit de farmacista din colțul blocului meu care a refuzat să-mi vândă o seringă subțire pentru insulină. E drept că i-am cerut o seringă d-aia de drogați dar asta nu conta atât de tare. Degeaba îi arăt urechea, degeaba îi spun de tratamentul primit de la dermatolog, degeaba îi arăt venele, degeaba mă ofer să iau doar acul și chiar să mă masacrez acolo în farmacie. Ea nu și nu. O să spuneți că avea dreptate, că eram dubios și că n-avea de unde să știe că eu nu îmi rupeam venele cu heroină. Cu atât mai mult, dacă aș fi fost în sevraj ar fi trebuit să-mi dea seringa respectivă. Desigur, stimabilii farmaciști n-au cum să înțeleagă că în momentul în care nu pot să facă rost de seringi, drogații le pasează de la unii la alții.

Și ca să vă spun de unde am pornit cu postul ăsta, e vorba de comentariul meu de pe blogul crisia.net

Noroc cu intuiția voastră de farmaciști, că altfel poate puteam să cumpăr și eu de la farmacie o seringă de insulină pentru o depunere minusculă de sebum în spatele urechii. Dar deh, degeaba îi arăți venele farmacistei dacă ea știe sigur că o să bagi heroină în tine.

Trecând peste asta, (am auzit că s-ar fi interzis) dar în bucurești mergea cam așa discuția:
-Sărumâna, am o tuse neproductivă. Ce îmi dați? Bunicul mi-a recomandat Tussin Forte și a zis să îi iau și lui una dacă aveți, că el a rămas fără.
-Sigur, ia 2 cutii. Am văzut asta cu ochii mei…

O altă problemă ar fi cea a Regennon-ului care se vindea la farmacia de lâng

ă fostul meu liceu la liber, deși erau destul de nemulțumiți elevii că l-au scumpit. Dar tot la aceeași farmacie un coleg s-a dus să ceară o pastilă din clasa benzodiazepinelor. Una singuă pentru că o pățise urât cu niște amfetamine legale de la spice shop , care nu făceau decât să provoace insomnii, paranoia și psihoză în doze extrem de mici și o depresie oribilă când efectul începea să treacă. Oricum, el a redozat ca să scape de starea proastă și ajunsese la 5 zile fără pic de somn. Îți imaginezi cum arăta și cum nu era în stare să vorbească sau să se concentreze.

Ei bine, aceeași farmaciestă care vindea Regennon fără rețetă a refuzat să-l ajute trimițându-l la camera de gardă. Ținând cont de procedura care trebuie respectată în cazul consumului de droguri la spitale care implică anunțarea autorităților, prinților etc. tu ce crezi, s-a dus sau nu? Dacă puștiul făcea infarct sau cine știe ce accident vascular, avea farmacista vreun strres? Nu.

Și da, e o prostie să generalizezi, însă din păcate nu toată lumea înțelege unde îi e locul și de multe ori oameni ca ei fac mai mult rău decât bine. Cam atât!

Așadar am o nedumerire

Am visat noaptea trecută chestia asta și m-a făcut să mă întreb. Sunt o grămadă de oameni care iau somnifere, nu? În România vreau să spun, că americanii sunt deja imbecili și au ajuns să considere shrink-ul o dovadă de bunăstare și echilibru social.

Și tot în România sunt o grămadă de oameni care iau antidepresive. Niște medicamente care acționează la nivelul secreției de serotonină și care acționează pentru inducerea artificială a unei  stări de bine.

Și nedumerirea mea foarte simplă e: care e diferența dintre oamenii care caută fericirea în pastile recomandate de un psihiatru prea ocupat și oamenii care aleg heroina, drogul despre care se spune că dă cel mai puternic high dintre toate stupefiantele, alături de o stare de somnolență?

De ce societatea noastră îi judecă pe unii, iar pe ceilalți îi compătimește?

Nişte lucruri care ţin de etică

Ceea ce mă determină să scriu lucrurile astea e faptul că mi se zice din ce în ultima vreme că am o atitudine care lasă de dorit, antisocială ar spune unii.

E vorba de respect

Respectul se câştigă! Cred în chestia asta. Dacă nu îmi eşti prieten de o anumită perioadă de timp şi nu ştiu cum eşti tu de fapt, mie mi se pare normal să te tratez ca pe ultimul căcat în momentul în care ai făcut o chestie idioată. În cazul în care nu am dreptate, iar tu eşti de fapt penultimul căcat, mă poţi contrazice sau îmi poţi răspunde cu aceeaşi monedă la un mod mult mai puternic şi mai virulent, caz în care e posibil să îmi schimb părerea despre tine. Destul de corect, nu?

Ăsta e motivul pentru care nu cred în mizeriile alea de afirmaţii de genul „Hai să ne respectăm, că doar suntem oameni, nu?” Nu! Dacă nu te cunosc, aştept până îmi dai dovadă că eşti om. Dacă nu, îmi permit să te tratez infect, să îţi vorbesc urât sau la mişto sau chiar să nu te bag în seamă.

Tonul vocii mele

De ce se simt unii atacaţi când le vorbesc pe un ton absolut normal, fără să urlu doar folosindu-mi vocea de mascul feroce (mă rog, cred că e de la tutun) şi fără tot felu de inflexiuni, fără voce blândă. Doar o simplă voce de badigard care vorbeşte frumos şi respectuos, doar că impunător.

Poate nu am chef să mă prostesc atunci când vorbesc şi să fac ca o babă senilă care se întâlneşte cu o colegă de mormânt. Dacă vreau să mă prostesc, să exprim ceva prin voce, o fac cu oamenii apropiaţi. Cu ceilalţi doar comunic. De ce trebuie să o ia personal fiecare individ cu care sunt nevoit să vorbesc şi faţă de care nu arăt interes,ci cu care doar comunic?

N-o să înţeleg niciodată de ce sunt considerat obraznic dacă vorbesc autoritar şi încerc să arăt oamenilor pe tonul vocii mele că nu vreau să îi iau în braţe ci doar să vorbesc cu ei

Din nou despre respect

De ce au unii impresia că respectul vine o dată cu vârsta? Pe principiul „sunt mai bătrân, tu trebuie să mă respecţi pe mine, nu eu pe tine”. Hai să NU! Mă doare absolut în cot de experienţa de viaţă a unora pentru că cei mai mulţi nu învaţă nimic şi mă doare la fel de tare în cot de faptul că unii şi-au totcit coatele pe băncile şcolilor. Dacă eşti o japiţă de om, chestiile alea n-o să te ajute cu nimic. Şi n-am de gând să pup oameni mai în vârstă în cur în speranţa că nu sunt nişte ciufuţi. La fel de corect, nu?

Ce am vrut să zic prin toată pleaşca asta de însemnare e că nu văd de ce ar trebui să mă port frumos cu oamenii la început, până când îmi demonstrează că sunt nişte idioţi, când aş putea să mă port ca un idiot cu ei până îmi demonstrează că merită să mă port frumos. O să spună unii că poate pe mulţi nu îi interesează să îi văd eu bine… de acord, tocmai de-aia nu prea mă bag în seamă şi nu simt nevoia să cunosc oameni noi.