Slavă ție, șaorma de la Dineș

Sau de ce cartierul Dristor ar trebui să-și proclame independența și să se numească Republica Șaorma. Iar locuitorii săi șaormanieni sau șaormanzi.

N-aș mânca șaorma de la Kogălniceanu niciodată. De fapt, acum ceva vreme n-aș fi mâncat șaorma mai ieftină de 10 lei. Nu că prețul ar fi o garanție a calității. Toxiinfecție alimentară faci, dacă ești norocos, indiferent de modelul șaormei. De fapt, la șaorma de peste 10 lei cumperi sentimentul că, în cazul în care pățești ceva rău din cauza ei, poți să dai cu ea în cap șaormistului fără ca el să se uite în sictir la tine și să zică Ce vrei coaie, la banii ăștia…

Revenind. Când vine vorba de fast-food înfășurat în lipie, topul preferințelor mele până de curând era așa:

  1. Șaorma de la Chicken Grill
  2. Șaorma de la Dristor
  3. Șaorma de la Genin

Topul meu e atât de scurt pentru că sunt atât de șmecher încât să nu mănânc șaorma de unde mi se face foame, ca toți meltenii. Vreau să apreciați autoironia fină, întrucât în dialectul din Dristor, când oamenii se bucură că s-au întâlnit se iau în brațe și strigă: Șaormaaaaaaaaaaaaa!!! Iar ceilalți, din jurul lor, rabufnesc în urale și strigă de trei ori, scurt: Șaorma! Șaorma! Șaorma!

Înainte să-mi reproșați că am furat poanta de pe bloguri, uite aici link, la un text genial despre cum să te bronzezi în Parcul IOR ca un sărac.

Oricum. Am scris ditamai cârnatul de text ca să recomand o șaorma fabuloasă: La Dineș, lângă Foișorul de foc. E 9 lei lipia de pui mică. E mai mică decât orice șaorma mică, însă… e zeitatea absolută a șaormei. Exact cât trebuie să fie de mare ca să mai poți merge după ce mănânci și totuși… delicioasă.

Imagine hartă

Astfel, topul personal al șaormei bucureștene arată, începând de azi, așa:

  1. Dineș – Foișorul de foc

1 mai fun

Semafor!

Mă aplec spre scaunul din dreapta. Ridic capul să mă uit la culoarea semaforului. Troznește ceva.

Mi-a înțepenit gâtul!

5 motive să-ți cumperi pușcă de paintball

1. Pentru că îmi doresc de când m-am jucat GTA să particip la un drive by și vreau să îi văd fața cretinei de pe palierul meu, atunci când își va vedea câinele maidanez vopsit albastru.

2. Dacă tot am vorbit de vecini, aș vrea să îmi vopsesc liftul cu bile de culori diferite. Așa nu ar mai fi o cutie sinistră care se defectează sporadic.

3. Pentru parbrizele tuturor taximetriștilor pe care mă-sa i-a înzestrat cu intersecție în care să oprească. Și pentru toți ăia care parchează în sensul giratoriu de la capătul străzii Râmnicu Sărat.

4. Pentru că mi s-ar părea fabulos să mă văd la știri cu titluri gen „Panică într-un magazin de haine din zona Unirii”, iar eu să fi intrat în magazinul Bershka să trag cu vopsea în toate hainele țăranilor care dau muzica tare în fața magazinului lor. Ca la țigani, bă!

5. Plm, e o pușcă cu vopsea. Dacă stai să te gândești, e chiar mai mișto decât un trenuleț electric, să zicem :))

Dacă ai citit însemnarea asta și nu ți se pare că ar fi o chestie mișto să ai pușcă de paintball, poți să mă umpli pe mine de bani și sufletul-ți de bucurie, uitându-te la pantofi, genți și rochițe.

Șomajul pentru studenți

După ce am terminat liceul, m-am dus la facultate pentru că am simțit că mai intră niște învățătură. Și nu numai că intra, ba chiar am descoperit că  face bine la spirit. Asta e, așa mi s-a părut mie că e normal.

După vreun an de facultate, m-am simțit penibil cerând bani de la mami și tati să-mi iau cicolată, așa că m-am angajat. Tot așa, pentru că mi s-a părut mie normal.

Asta e povestea vieții mele recente. Îmi cer scuze de pe acum statului român că nu m-am dus să-mi depun dosarul de șomaj după ce am luat BAC-ul, ca să trăiesc ca un păduche mâncând semințe, fără să muncesc. E chestie de opțiune și-mi dau seama că am fost printre ăi’ mai proști.

Acolo unde muncesc, primesc salariu. Din salariu, eu plătesc statului român contribuția mea la asigurări sociale. Șomaj, sănătate, etc. Angajatorul, la rândul lui, plătește niște bani cu același scop statului român.

Și totuși, conform legislației din România, nu poți fi șomer și student simultan. Ceea ce, de altfel e aproximativ normal.

Așadar, ceea ce aș vrea să întreb statul român este: De ce contribuția mea la asigurările sociale este la fel de mare cu a celor care au terminat studiile, în condițiile în care dacă eu rămân fără loc de muncă mâine, nu am dreptul legal la șomaj?

Adică statule român, mă furi. Îmi bagi mâna în buzunar și îmi iei bani pentru un serviciu pe care nu mi-l dai? Păi să nu te fut eu în gură, statule român, pentru că ești un nesimțit? Să nu caut să mă angajez la negru? Să nu mă gândesc zi și noapte la metode de a face evaziune fiscală? Pentru că statule român, eu nu îți spun ție ce să faci cu banii luați de la mine, dar tu îmi spui ce să fac cu banii produși de mine.

Mă cac în țara asta de nesimțiți!

Parizer funebru

Există în supermarketuri și alte locuri pline de chestii de care nu ai nevoie, un parizer. Acest parizer are învelișul, pielița, membrana, chestia care îi menține forma de parizer de culoare neagră. Negru lucios.

Mă gândeam dacă ai putea să lansezi pe piață un produs numit Parizer funebru. Că lumea face pomeni, iar atunci când nu face, nu strică niște parizer să ai în frigider, poate vine vreo mătușă în vizită. Oare s-ar face suficient de mult PR în jurul său? Sau s-ar bucura de promovare din gură în gură? Să fie o investiție minimă și posibil profitabilă pentru a trage toată marca în sus.

Când voi avea suficienți bani pe care să-i investesc într-o idee de-ale mele, trebuie să îmi aduc aminte de însemnarea asta. Iar dacă în scurt timp voi vedea autocolante pe dricuri și bannere la intrarea în cimitire care promovează parizer, să pot cere drepturi de proprietate intelectuală.

O idee OTV-istă

OTVSă zicem că eu merg la super market și îmi cumpăr roșii. Ba chiar sunt producător de roșii, iar ca tactică de piață trimit 20 de oameni să cumpere roșii și să le spună și oamenilor de acolo despre cât de bune sunt roșiile pe care le cumpără. E absurd, dar e un exemplu bun tocmai pentru că e absurd.

Revenind la roșii. Eu fac ce vreau cu  banii mei, chiar cumpăr roșiile pe care le produc eu din supermarket în loc să le iau direct de la mine de pe stoc. Că așa vreau eu, sunt banii mei și fac ce vreau cu ei. Iar la un moment dat statul, hai să spunem garda financiară sau cineva de la ANAF vine și zice: „Iți interzicem să mai cumperi roșiile tale din super market sau să mai vorbești cu cineva despre roșiile tale!”

Eh, cam așa e și cu înjumătățirea licenței OTV-ului. Adică, hai să trecem peste faptul că majoritatea telespectatorilor OTV-iști sunt pensionari având între 4 și 10 clase, iar Dan Diaconescu un șmecheraș din Caracal, însă de când statul are voie să îți spună ce să faci cu banii tăi?

De când ni se pare normal ca statul să restricționeze libera exprimare a cuiva, cu atât mai mult a unui organism media, fie el manelist ca OTV? Dacă Dan Diaconescu  are suficienți bani de pierdut încât să țină o televiziune în picioare numai ca să își facă publicitate politică, atunci de ce să n-o facă? Pentru că așa îi spune statul? Pentru că încearcă să manipuleze? Și dacă manipulează, ce? De când manipularea la televizor se pedepsește înainte să existe pagube? Înainte să zică cineva „am fost manipulat, înșelat”? De când înșelăciunea se pedepsește fără să existe un înșelat?

O să-mi zici că Dan Diaconescu poate să facă ce vrea, dar societatea/offshore-ul lui nu. Păi de ce? Firmele nu plătesc taxe în țara asta? Dimpotrivă, ele ar trebui să aibă drepturi cel puțin egale cu ale persoanelor fizice.

O să-mi zici că o să ajungă olteanul la putere pe spatele proștilor și că e bine să împiedicăm asta, noi ăștia deștepți. Păi de ce să-i ferim noi? Dacă cei mai mulți sunt proști, cred că au dreptul să aleagă. Și în plus, până nu se arde de câteva ori cum trebuie, cum vrei să înțeleagă prostul că nu tot ce zboară se mănâncă, iar Dan Diaconescu nu o să dea fiecăruia câte 20.000 de Euro?

Poate o să îmi zici postul lui Dan Diaconescu merită închis, că el reprezintă prostimea manelistă și nu e bine să ajungă ăștia la putere. Și e ok așa, că nouă, cetățenilor, nu ne cere nimeni să fim democratici sau imparțiali, dar mi se pare grav ca cei care legiferează publicitatea politică să fie… politicieni. E ca și cum am vrea egalitate, dar nu pentru Dănuț.

Desigur, sunt niște idei despre libertate și valori de-astea neimportante atunci când pe ProTV se difuzează Românii au talent și toți influencerii din blogosferă scriu despre asta. Că doar e important pentru noi, nu?

Și pentru că pe bloguri se poate face publicitate politică, afirm:

Întrucât Remus Cernea nu a avut destule coaie să spună că Partidul Verde avea legătură cu Marijuana, la următoarele alegeri eu voi vota cu Dan Diaconescu, pentru că emisiunile lui vindecă insomniile. Vă sfătuiesc să faceți la fel, numai ca să se oftice ceilalți labagii de politicieni. Pentru că așa cum zicea un tip din Mad Men, „singurul lucru mai nasol decât să nu obții ce îți dorești este să-l obțină altul”. Iar eu vreau să fac rău oamenilor care mi-au făcut rău!

Votați Dan Diaconescu!

Insert whatever here

Mă gândeam că singurul lucru care îmi place la orașul ăsta. Stop. Mă gândeam că singurul lucru pentru care orașul ăsta îmi lipsește atunci când nu sunt acasă este haosul. Forfota. Multitudinea de oportunități. Varietatea de „opțiuni” ale aceluiași fond. Faptul că nu există două numere de înmatriculare identice, străduțele care nu seamănă una cu cealaltă, faptul că orașul ăsta n-are cum să se termine pentru tine. E imposibil să mergi în toate locurile din București.

Chestia asta mă face să mă simt preocupat, când de fapt acel tip de context care îmi distrage intelectul de la regizarea propriului meu vis. Mă trimite într-o transă care creează dependență. Îmi lipsește zumzetul din oraș când nu sunt aici. Îmi sună nenatural ideea că în unele locuri din lume există moment în care nici un om nu se grăbește niciunde sau că toată lumea din acea comunitate doarme simultan.

M-a păcălit să cred că am nevoie de vibe-ul ăsta urban. Totuși, mă simt mai conștient ca oricând departe de oraș. 2 zile, până când sevrajul mă face să vreau să mă întorc la căcaturile de care cred că am nevoie ca să simt că sunt și eu complex ca ceilalți.

Nu recitesc niciodată lucrurile scrise aici, așadar nu știu dacă înșiruirea de fraze de mai sus poate fi numită text, dar am simțit lucrurile astea citind articolul Ralucăi. Știu că eu nu vreau să ajung așa. Nu vreau să trăiesc între oameni care mă consideră un om realizat doar pentru că îmi sună smartphone-ul la ora la care soarele nu apare din spatele blocului pe care îl văd în fiecare zi monotonă a vieții mele. Îmi pare rău pentru oamenii care mimează entuziasmul, pentru a nu-i dezamăgi pe cei care se așteaptă la asta din partea lor. Încă o dată, eu nu vreau asta pentru mine.

Și nici nu vreau să mă piș împotriva curentului doar pentru că oamenii din grupul căruia cred că vreau să îi aparțin o fac deja, așa cum fac pulifricii de aici.