Și încă o întrebare, tot despre oamenii ăia. Mizeria de șef al executivului, urâta de la Ministerul Transporturilor și infecții de milițieni se simt acum împliniți. Consideră că cele 6-7 milioane pe care le-au dat oamenii pe cauciucuri sunt o investiție bună? Mai bună decât dacă, de exemplu, ar fi cumpărat combustibil de acei bani? Ca să nu înghețe după ce au stat 7 ORE blocați în frig?

Mânca-mi-ar pula!

Dar mă gândesc că în orașul ăsta nu numai șoferii sunt cetățeni. Adică, eu am mers pe jos și mă simt la fel de cetățean ca și cei cu mașina. Și totuși, șoseaua e curățată, pluguită, antiderapată, iar marginile străzilor pline de… fleșcăială rece și nămeți.

Și totuși, de ce nu se pot curăța străzile în dreptul trecerilor de pietoni? Un canal desfundat, niște sare, poate un pic de lopată. Sau marginea carosabilului nu e tot carosabil? Altfel, ca pieton, ai de ales dintre trei opțiuni:

1. Stai ca broasca la barieră și aștepți să îți dea cineva prioritate deși tu ești pe trotuar.

2. Înaintezi ușurel prin băltoaca de juma’ de metru și stai ca broasca la barieră în baltă așteptând să-ți dea prioritate.

3. Faci doi pași înapoi și te azvârli vitejește într-un salt peste… fleșcăială și te arunci direct în fața mașinilor.

E o idee. De cetățean.

Pentru că e o chestie de onoare ca după ce votezi de două ori cu același om să-l lași să termine mandatul. Pentru că ai fost prost și acum îți plângi de milă. Eu nu pot să solidarizez cu oameni care dau vina pe altcineva pentru că au făcut aceeași greșeală de două ori. E o chestie de onoare, sentiment care s-a dus pulii de la prima pomană primită.

În rest,

Du-te după mă-ta și adu-ne flota!

Mergând pe același principiu, dacă eu trec pe roșu, mi se suspendă permisul și iau amendă, din acel moment să trebuiască să dau un bip la 112 de fiecare dată când acel semafor e roșu. Mă gândesc, poate suporterul respectiv nu se duce pe stadion, dar vrea să vadă meciul cu băieții sau poate are mama în spital. El ce face?

Până una alta, mie nu poate decât să-mi pară bine când văd ce se întâmplă în țară, nu poate decât să-mi pară bine că Jandarmii au acționat aseară la ordinul lui Băsescu și au intrat în mulțime pentru că asta demonstrează că Băsescu e disperat, îi țâțâie curul. Și e natural să te bucuri de răul unuia care îți vrea răul ție și familiei tale.

Mă bucură să văd că nu suntem o nație de mămăligi, așa cum am crezut până acum. Primul instinct la vederea imaginilor de aseară a fost să mă duc și eu, însă am stat și m-am gândit mai bine și… să se ducă pensionarii, că doar ei sunt ăia care n-au niciodată nimic mai bun de făcut decât să meargă la vot. Ei au votat a doua oară cu Băsescu.

Le e foame? Foarte bine! Să iasă profesorii, că doar ei au fost suficient de proști încât să creadă că li se vor mări salariile cu 50%.  Să iasă jandarmii cărora le-au fost tăiate 25 de procente din lefuri. Să iasă cine simte că a fost prost și s-a lăsat păcălit.

Din punctul meu de vedere, Băsescu ar trebui să-și ducă mandatul până la capăt. Ba chiar să devină prim-ministru apoi. Așa ne trebuie dacă avem nevoie de 8 ani ca să ne dăm seama că suntem luați la mișto. Așa ne trebuie dacă majoritatea compatrioților noștri consideră școala ca fiind “treaba aia” care te oprește să fii șmecher.

Până una alta, și Jay-Z s-a săturat:

foto via  Vlad Dobrescu

Intru în baia de pe holul căminului aproape chircit de durere. Mă încercase și în metrou și în drum spre casă, dar mai tare ca acum parcă niciodată. Trăiesc cele mai dureroase crampe de anul ăsta. N-am de ce să zic, vinul dulce n-are cum să facă bine la stomac.

Din baie iese o domnișoară care trece pe lângă mine fără să ne intersectăm privirile. Nici n-am avea de ce, doar amândoi trecem prin momente greu de povestit ale existenței noastre. Pe stânga, cele trei spații sacre destinate nevoilor fiziologice cel mai greu de stăvilit. Trei toalete separate de un zid de beton. Din cele trei se scurge, spre scurgerea din centrul gresiei o dâră galbenă de pișat.

Cu hârtia igienică într-o mână și tremurând de nerăbdare aleg toaleta din mijloc, intru și închid ușa. Un sentiment de ușurare a început să mă străbată din clipa în care am început să-mi desfac cureaua. Dar știu că nu e momentul să mă bucur. Rămân rațional căci atmosfera gravă îmi spune că greul abia acum începe. Așa că îmi trag pantalonii peste genunchi în timp ce mă aplec și cu mâna dreaptă pun sulul de hârtie sus, pe peretele care desparte cele două toalete. Și încep să levitez deasupra celei din micul meu spațiu intim.

2, 3… și! E bine. E moale. Mult. Ce să mai, cine a mâncat vreodată Danette știe ce se petrece în spatele ușii închise a toaletei din mijlocul băii de la etajul unu. Și levitez. Și levitez… din ce în ce mai mult Danette plonjează spre vasul ceramic deasupra căruia levitez.

E gata!

Aplecat și cu genunchii flexați, de frică să nu împrăștii Danette pe pantaloni, întind mâna dreaptă după hârtie. Mă simt oarecum mândru. Mă simt atât de satisfăcut încât nici nu mai contează că nu sunt în baia de acasă. Mai trebuie doar să închei socotelile cu locul care mi-a împărtășit cele mai intime trăiri pentru ultimele 5 minute. Mă întind după hârtie și…

Poc…. Vâjjjti. Hârtia e în toaleta din dreapta.

Nu mă pot opri din levitat, ca să nu împrăștii Danette. Sau oricum, nu pot adopta o poziție verticală. Gândesc… repede, căci Danette se usucă.

Ascult cu atenție pe hol. Sper să nu vină nimeni și să mă prindă într-o baie comună, cu pantalonii în vine exersând mersul piticului. Deschid încet ușa și plec. În fugă, pe vine, cu pantalonii peste genunchi. Apuc sulul de hârtie, intru în toaleta de lângă și închid repede ușa. Am scăpat! Ceva parcă lipsește, o parte din mine mă trage înapoi în toaleta din mijloc. Parcă am uitat ceva…

N-am tras apa!!!

La mulți ani, dragii moșului!

Pe scurt:

The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 15,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 6 sold-out performances for that many people to see it.

Dă click aici ca să vezi raportul complet.

Asta așa, ca să mă facă pe mine să înțeleg ce unealtă de comunicare eficientă poate fi blogul, chiar dacă e actualizat rar și îl tratezi ca pe un lucru de care poți să te lipsești

Pe viitor sper să adun mai mult de 57 de postări într-un an. Asta e ceea ce îmi propun pentru 2012 din punct de vedere blogăristic. Și ca obiectivul să nu fie doar de ochii lumii, zic așa: Îmi propun ca până la sfârșitul anului ăsta să public încă 90 de postări. Adică, în fiecare lună câte 8 însemnări noi. Numai bine!

• Criza economică a provocat în țările occidentale chiar schimbări de guverne. Să fim bucuroși ,deci, că în România guvernul a rezistat, pentru că cine știe cum ar fi făcut față națiunea noastră unei crize politice, concomitent cu cea economică.
• Deși măsurile de austeritate ca tăierea salariilor bugetarilor au fost criticate la momentul adoptării lor, acum ele oferă României gura de oxigen de care are nevoie.
• Prevederile noului Cod al Muncii au scos din negură zeci de mii salariați din România.
• Programele “Prima casă” și “Reabilitarea termică” au continuat, dând posibilitatea unui trai modern românilor care și-au dorit asta.

Eh și piftia asta în vas de yena a fost pusă de bunică în fața scaunului din dreapta, jos, în locul destinat picioarelor. Numai că bunica merge doar cu troleul sau tramvaiul și nu  prea știe cum e treaba cu străzile din București. Așa că la Foișorul de foc, când să fac stânga peste linia de tramvai și piatra cubică, piftia mea s-a făcut una cu mocheta, cozonacul și prăjiturile. Și ca să fie treaba și mai treabă, am mers cu căldura dată la maximum spre picioare. Că eu nu mănânc piftie și n-aveam de unde să știu că devine ciorbă dacă se încălzește )

Cadoul de la bunicu’ a rămas intact. Pusesem deja Noul Testament și Psalmii în torpedo, să poarte noroc )

Mi-am luat permisul la începutul lui noiembrie, iar de atunci am mers mai puțin de 1000 de kilometri, adică foarte puțin. Dar i-am făcut aproape pe toți în oraș. Adică am început să învăț cam cum e cu încadrarea corectă pe benzi ca să nu ai probleme și să nu te înjure nimeni, iar de altceva nu îmi e frică în trafic. Mă rog, în afară de pietonii bezmetici care țâșnesc dintre mașini, dar cărora nu prea ai ce să le faci, pentru că e imposibil să convingi un milion și ceva de bucureșteni că viața lor e mai valoroasă decât cele câteva secunde până la trecerea de pietoni pe care le economisesc

Spun cu voce tare și hotărât (mai hotărât după fiecare ieșire cu mașina) că cel care a hotărât ca cei care au mai puțin de un an de când au obținut permisul de conducere să poarte un semn distinctiv e cel mai cretin om de pe suprafața carosabilă a țării ăsteia. Și nu știu de ce am senzația că e milițian omul ăla. Deci, simplu: Milițianule, ești un cretin! Cretinule!

În esență, ideea semnelor e bună. Te mai feresc șoferii în trafic, știu la ce să se aștepte și per ansamblu ceilalți participanți la trafic sunt mai precauți atunci când te întâlnesc pe șosea. Dar:

• Când ai mămăligile în geam toată lumea simte nevoia să-ți spună ce să faci. Zilele trecute, un băiețaș cu un Logan de marfă îmi explica mie că trebuia să o iau prin stânga centrului imaginar al intersecției de la Dristor. Azi o tanti, la Obor, în condițiile în care trebuia să las liberă calea tramvaiului care venea, mă claxona să mă duc mai în față, că pe ea o deranja dacă stă așa departe de semafor.
• Toată lumea te claxonează. Indiferent de motiv. Pe principiul lupului moralist. Ia să ii arăt eu lui că nu face bine ce face. Că doar e începător și trebuie educat.
• Toți idioții se așteaptă ca tu să-i lași să treacă sau să intre, că doar ești începător și ți-e frică. De exemplu, azi, pe la Lujerului, un cretin s-a dat jos să mă bată (RCVT*) pentru că, în timp ce făceam stânga și mă încadrasem pe prima bandă liberă, așa cum zice poliția, nu l-am lăsat pe el să mă depășească pe partea dreaptă și să treacă în fața mea. El avea senzația că dacă s-a dus cel mai în dreapta în timp ce aștepta să facă stânga, prima bandă e automat a lui.
• Toată lumea îți taie calea, iese de pe străduțe în fața ta sau nu îți acordă prioritate pentru că atunci când ai mămăligile în geam, automat mergi încet și nu are ce să se întâmple.
• Punctul de mai sus se aplică și la pietoni. Indiferent dacă sunt pe trecere sau nu, când văd semnul ăla galben din colțul parbrizului ei se aruncă. De parcă mașina nu mai e din tablă, ci e dintr-un cauciuc foarte moale. Hai să trecem că e începător și îi e frică. 
• La virajul dreapta, dacă trebuie să acorzi prioritate pietonilor, automat te claxonează un bou care vrea să meargă înainte și n-are loc de fundul mașinii tale. Se aplică și în cazul virajului la stânga, în cazul în care oprești pe banda de lângă axul drumului. Că doar el s-a băgat acolo ca să fie primul, de ce să stea după un începător.

*râd cu voce tare

Poza pentru articol e furată de aici

Dar mai lăsa-ți-o în paștele sau crăciunul mă-sii de treabă. Am înțeles, omul are o colindă (sau un colind, nu știu exact) despre ler. Ok, un substantiv necunoscut, inventat de el. Dar de când eram eu mic se face mișto de lerul lui Hrușcă. Dacă tu, acum, după zeci de ani mai urci poze pe Facebook și mai scrii articole pe blog despre ce e lerul sau despre compoziția lerului, ești la fel de obosit ca și cei care vin dimineața la muncă și-ți povestesc scene din Vacanța Mare. Ești un melc obosit, aș spune.

Deci, cine mai zice ceva de lerul lui Hrușcă e un melc obosit, a cărui mamă e curvă. Nu de alta, dar auzi și vezi discuții despre ler, chiar mai des decât auzi colinde de-ale lui Hrușcă.